Week-end cu peripetii

Bine te-am regasit! Ma bucur enorm sa fiu aici si sa pot scrie!


Programasem sa scriu cu mult mai devreme, dar ne apropiem deja de week-end. De urmatorul din viata noastra, unul cu siguranta mai bun. Week-end-ul cu peripetii a fost cel care a trecut, si anume 24-25 iulie 2010 cand eu cu prietenul meu ne-am gandit ca ar fi frumos sa iesim si noi undeva la mare. Ne dorim (inca) o vacanta frumoasa, linistita, de vreo 6 zile. Insa cum nu aveam nici timp si nici bani, am zis sa dam o fuga la mare, pana la noi la mare...

Am prins vreme frumoasa si o apa calda si placuta, cu exceptia unor alge maruntite bine de valurile si curentii din departari. Evident, a fost foarte scurt...mult prea scurt. La fel cum e si viata noastra de care de putine ori stim sa ne bucuram. Ma bucur ca scriu aceste randuei in acest moment, ca pot sa le scriu, ca respir aerul umilei mele camere si ca ma pot misca in voie. Este extraordinar sa realizezi cate binecuvantari ai si atat de deplorabil sa nu stii sa te bucuri de ele toate. Duminica Dumnezeu m-a tras de mana si mi-a dat o lectie. Duminica Dumnezeu m-a tras de mana si mi-a spus:"Bucura-te de viata!" Si am zis ca e musai sa-L ascult pe EL Atotstiitorul. Are mare dreptate - chiar asa e - noi nu reusim sa ne mai bucuram de nimic. Si stiu, chestia asta suna a cliseu, toti o spun, nimeni nu face nimic ca sa se schimbe. Toti vor mai mult si mai mult, mai bine, mai frumos, mai tantos. De ce oare ne-om mandri si de ce om fi oare atat de vanitosi? La ce ne foloseste? Cand plecam de pe acest panant oricum plecam singuri. Cu un singur rand de haine pe noi, nu mai multe. Fara bijuuri si alte cele. Si atunci? Unii spun ca se bucura astfel de viata, dar ce este viata in esenta ei daca nu un sirag de pietriele, unele mai mici si altele mai mari?! Unele care ne incanta si altele care ne sperie, altele mai putin placute?! Nu e asta viata? Si oare nu e viata fiecare farama de cer senin cu nori pufosi si soare sclipitor? Si nu e oare viata cerul inourat si vanticelul care bate, cu picaturile de ploaie? Si nu e viata tot ce ne inconjoara, de la iarba, copaci, pasari, animale la tot ceea ce a creat omul? Ba da, insa am ajuns sa ne bucuram mai mult de ce a creat omul si sa nu mai vedem ce a creat Dumnezeu. Sa nu credeti ca sunt habotnica. Cred cu tarie in Dumnezeu si cred ca El a facut tot ce ne inconjoara si tot el, in preamarinimirea LUI, ne-a lasat si liberul albitru. Insa noi n-am mai stiut ce sa facem cu el la un moment dat!!!

Dar asta e. Ne aducem aminte ca trebuie sa ne bucuram de toate acestea atunci cand poate e prea tarziu. Cand ti-a ajuns cutitul la os. Ma uit la mine - acum 3 saptamani am descoperit un chist-nodul la sanul drept si m-am speriat groaznic. Ma gandeam la tot ce e mai rau. Cand mi-a dat seama ca inca nu fusesem la un doctor specialist si nici nu facusem toate analizele care sa poata indica un diagnostic, iar eu ma panicasem. Aproape. Caci am reusit sa trec cu bine peste acea periaoada, mai ales dupa ce am fost la doctor si am aflat ca am doar o mastita fibrochistica, lucru ce se trateaza foarte bine. Si sunt mandra ca n-am intrat in panica la accident! Asta mai lipsea!


Dar sa revenim la acest week-end. Am plecat cu gandul sa ne simtim si noi bine si sa ne bucuram de vremea frumoasa. Am hotarat astfel sa stam si noaptea si am luat o camera la un hotel unde am mai gasit liber. A doua zi, duminica, aveam lectia de dans la ora 17:30. Cam devreme, stiam asta, asa ca am zis sa plecam oricum cand predam camera. Asa poate e si mai liber pe drum si ajungem la timp. Pe la ora 13 am reusit sa plecam, era extrem de tarziu. Insa stiam ca o sa ajungem la timp. Am gresit dintr-o eroare drumul spre autostrada si ne-am trezit pe A2 Bucuresti-Slobozia-Constanta. Insa toate indicatoarele aratau ca ne indreptam spre Bucuresti, asa ca nu ne-am gandit sa ne intoarcem. Plus, pe drum mai erau si alti bucuresteni care mergeau sper casa. La un moment dat, am intrat pe autostrada soarelui, sa fi fost pe la KM 170 sau cam asa ceva. Apoi am mers frumos pentru ca era destul de liber. Insa nesansa a facut ca de pe banda a doua sa intrat pe prima banda, cea de langa mijlocul autostrazii axact cand la cateva sute de metri buni (sau un km poate? nu stiu exact) tocmai se tamponasera 3 masini. Le vazusem de la distanta mare, insa din cauza ca abia se busisera, NICI UNA nu avea semnalizare, avariile pornite sau usile deschise. Nimic care sa ne faca sa realizam ca in fata noastra era un accident. Am intrat in spatle ultimei masini tamponate si Dacia noastra s-a cam facut .....radiatorul, lichiduil de frana a curs pe sosea.... Ne-am dat seama destul de tarziu ca masinile alea NU merg, ci stau pe loc, iar Florin initial doar a incetinit, pt ca apoi sa isi dea seama ca trebuie sa traneze puternic, asa ca destul de aproape a calcat frana pana in podea, rotile s-au blocat probabil si....ne-am trezit ca ne busim. Imediat dupa nu ne venea sa credem. Eram uluiti. In urma impactului amandoi eram bine. Eram constienta ca trebuie sa coboram din masina, asa ca m-am asigurat ca nu vine cineva in viteza din drepata, pe banda a doua. De fapt, imediat dupa impact, m-am uitat in spate sa vad daca mai vine vreo masina. Miscare proasta, daca venea, oricum nu aveam ce face si ma mai si "prindea" si intoarsa cu capul, lucru care nu cred ca era tocmai de dorit. Dar cand m-am intors, am vazut doar o fetele ingrozite ale celor din masina din spatele nostru. Erau fericiti ca nu se busisera in spatele nostru. Se citea pe fata lor sperietura. Pe fata noastra oare ce se citea in clipele acelea? Stiu ca Florin intrase oarecum in panica si nu mi-am dat seama de asta decat foarte greu pentru ca nu ma asteptam sa intre in panica. Eu eram perfect lucida ( cat de lucid poti fi intr-o asemenea situatie) si intrebam o femeie, aflata in autovechicului din fata noastra daca este bine, daca vrea apa sau ceva pentru ca se tinea de burta si abia mergea. Era in stare de soc. Pentru prima oara am vazut si eu pe cineva in stare de soc, tremurand din tot corpul si abia repirand. Nu am gasit insa deloc sa fac la fel. Spre uimirea mea ulterioara (cand am realizat) nu am intrat in panica! Nu am inceput sa tremur! Nu respiram sacadat! Eram doar putin speriata, ma durea pieptul de la izbitura, centura ma tinuse bine de tot. Florin insa era mai afectat. I-am spus sa ia numerele de la masini. A fost cu telefonul si le-a facut poza, nu era loc de scris ceva coerent in acele momente. Apoi situatia a degenerat in cateva secunde. Abia ne daduseram jos din masina si am auzit cum cei din fata se jigneau si se imbranceau, pana la intr-acolo incat mai aveau putin si se luau la bataie. L-am luat pe Florin si i-am spus "hai sa ne indepartam, vino mai incoace!" Apoi a sunat la 112 si a anuntat politia. Nu reusea sa vorbeasca cum trebuie la telefon pentru ca un conducator auto a venit si l-a luat la intrebari. Ce l-a intrebat nu mai tin minte. Stiu doar ca i-am luat telefonul din mana si am continuat sa vorbesc cu dispecerul care ma intreba daca sunt raniti, cate masini sunt implicate, pe ce sens suntem. Stiu ca din cauza emotiilor repetam totul de doua ori. Nu eram in panica, dar nu-mi venea sa cred ca vorbesc cu cineva de la 112 si ca sunt implicata intr-un accident auto. Era putin parca rupt din stirile de la ora 19. Nu-mi venea sa cred. Apoi a aparut politia "out of nowhere", de pe sensul spre Constanta, pentru ca eram la km 87 - deci mai aveam putin pana in Bucuresti. Accidentul s-a produs pentru ca un conducator auto inconstient a oprit pe banda de viteza sa ....verifice daca nu cumva are un cauciuc desumflat. Spre marele lui noroc, el nu a avut nici macar o zgarietura. Cel din spatele lui a reusit sa-l evite. Urmatorul din spate insa nu, nici urmatorul, nici urmatorul....si nici urmatorul. Ultimii am fost noi si spre marele nostru noroc, nu a mai venit nimeni din spate. Florin stia ca nu e nimeni in spate pentru ca tocmai se asigurase sa treaca pe banda de viteza. Daca ar fi ramas pe celalata banda, nu ne-am fi lovit. Dar asa a fost sa fie.

Ulterior a ajuns si salvarea, dupa ce noi am mutat masinile pe banda de urgenta. Bine ca nu a fost nevoie de salvare, pentru ca toata lumea era ok. Mai putin sperietura. Izbitura noastra insa a fost destulde puternica si a trebuit sa fim tractati pana la urmatoarea parcare, la KM 75, unde ne asteptau restul masinilor pentru a semna constatarea. Constatarea a durat mai bine de o ora si in timpul asta am tot dat telefoane ca sa gasesc un service unde sa bagam masina direct, ca sa nu o mai tractam acasa si apoi iar la service. Pana la urma n-am avut noroc, am mers tot pe mana celui care ne-a tractat masina si care avea el o cunostinta (de ce nu ma mira!) la un service. De fapt, il cunostea chiar pe patronul service-lui! In parcare am inceput sa sesizez o durere usoara de mijloc. Deja incepea sa ma doara. A doua zi a fost si mai rau, ma dureau toti muschii spatelui si ai gatului. Nu puteam sa ma misc prea bine. Florin are si acum o mare vanataie pe piept de la centura. Pe el l-a aruncat mai puternic in fata pe centura pentru ca e mai greu, apoi cand ne-am dat pe spate in urma franei, eu am "cazut" mai tare pentru ca sunt mai usoara, motiv pentru care pe mine ma doare spatele si pe el pieptul.



Cum sa va spun.....PRETUITI VIATA! Bucurati-va de ea in fiecare moment, nu conteaza ca vi se pare greu, ca va doare, ca sunt suisuri sau coborasuri! Nu va bucurati doar cand aveti o fericire, ci in fircare clipa! Opriti-va sa vedeti cerul albastru - in ultimele 3 zile a fost un cer absolut fascinant, albastru clar cu norisori pufosi si albi! Dumnezeu mi-a dat putere sa vad mai mult decat vedeam inainte. Desi si inainte ma bucuram de ele, se prea poate ca Dumnezeu sa fi considerat necesar sa-mi mai spuna - de data asta putin mai evident - "Bucura-te de viata!" .Vedeti fiecare planta din jurul vostru, fiecare floare, frunza, fiecare adiere de vant! Toate pietricele, insectele micute si dragalase, pe toate trebuie sa le admirati si veti vedea cum va creste sufletul si vibratia energetica, cum vi se salta tot spiritul! Si nu in ultimul rand, incercati sa faceti lucruri marunte si sa-i ajutati pe ceilalti din jur cum puteti, fie si cu ceva mic si neimportant pentru voi, pentru altii conteaza enorm! De ex., eu obisnuiec sa ajut oamenii pe strada indrumandu-i pe unde sa o ia in cazul in care nu stiu directia. Si, daca e cazul si locatia se afla in drumul meu, ii conduc chiar pana acolo! Imaginati-va cum creste vibratia cand faci asa un bine! Ma simt extraordinar sa-l vad pe acel om cum imi multumeste fie doar cu ochii, cat de mirati raman unii pe care ii conduc pana la locatie! Se mira ca mai exista cineva care sa faca asa ceva! Si nu, nu ma laud, nu sunt eu vreun inger sau ceva, tocmai asta incerc sa spun! FIECARE dintre noi poate face un gest simplu, mic, pentru a-si ajuta semeni! Si, nu in ultimul rans, IUBITI! Iubiti semenii cum va iubiti pe voi si veti simti linistea aceea sufleteasca cum va cuprinde!

Gata. Am scris cam mult. Si am sarit peste multe amanunte.